Momentul în care adormisem într-un lan de grîu; cînd fusesem călcată pe picior de Alunica, văcuța noastră; cînd din toată puterea încercam să îi masez mîinile rănite de umflături purulente; scaunul cafeniu pe care se așeza atunci cînd își făcea următoarea infecție cu insulină- sunt cîteva dintre puținele amintiri legate de tatăl meu. Aveam 8 ani cînd a decedat. Era martie, 14, cînd am aflat de moartea lui. Mămica se pregătea să meargă la spital să-l viziteze după operația ce i se făcuse la ureche din cauza complicațiilor pe care le dăduse diabetul zaharat. Pe 19 l-am îngropat. Era duminică. La poartă se adunase o mulțime de oameni. Tăticul fusese o persoană respectată în sat, „bun la inimă”, cum îmi zic și azi vecinii. Nu înțelegeam ce se întîmplă. Alergam în ograda bisericii, mă jucam cu copiii prin cimitir. “Du-te în biserică, e ultima oară cînd îți vezi tatăl.” Fetița din mine nu înțelegea nimic din ceea ce se întîmplă.

      Am crescut auzind deseori spunîndu-mi-se: “De-ar fi fost tatăl tău viu, să vadă ce mare te-ai  făcut.” Începusem să simt lipsa tatălui la adunările de părinți, la discuțiile despre familie din cadrul orelor de clasă, în momentele în care mămica trebuia să aibă grijă de toate treburile din gospodărie. Dar cel mai mult începusem să realizez și să trăiesc moartea tăticului la vîrsta majoratului, fiind studentă la facultate. Profesorul de literatură universală avea aceeași vîrstă pe care tăticul ar fi avut-o; era, de obicei, îmbrăcat într-un costum gri, cu o geantă mare, cafenie, exact cum avea tăticul. În mine se trezea fetița de 8 ani care căuta un tată. Îl căutam pe tăticul în orice bărbat de pe stradă, trecut de 50 de ani. Imaginea unui tată care se plimbă prin parc cu fiica ce are la rîndul ei un copil îmi sfîșia inima. Înțelegeam că nu voi face niciodată o asemenea plimbare, iar drumul la altar va fi făcut de una singură, fără a fi însoțită de acel bărbat cu riduri care plînge asemenea unui copil...  

      Nu-mi amintesc să-L fi întrebat vreodată pe Dumnezeu „De ce?”. De cînd începusem să citesc Biblia, deveneam tot mai convinsă că El nu face greșeli, că absolut toate lucrurile lucrează spre binele meu. Pentru mine acest „toate” a inclus și moartea tatălui, trăirea fără acea dragoste, protecție bărbătească, fără acele cuvinte  „O să-i spun lui tata!”, după care se ascunde orice copil ofensat. Dar cînd mă gîndesc la felul în care Dumnezeu a avut grijă de mine, îmi dau seama că El este adevăratul Tată de care am avut și am nevoie. L-am cunoscut pe Dumnezeu ca un Tată care mă alintă, ce are grijă să nu duc lipsă de nimic, care mă privește cu dor și așteptare, oricînd disponibil să mă asculte și să îmi ghideze pașii. Uneori mă simt asemenea unei fetițe de 8 ani, care dansează în fața tatălui, căutînd privirea ce aprobă și prețuiește orice străruință de a impresiona! Dar știu că nu am nevoie să impresionez, știu că sunt pe deplin acceptată și cunoscută cu desăvîrșire.

      Continui să-mi doresc să am un tată pămîntesc. Dumnezeu nu a dat buzna în acel loc din inima mea care ar fi putut să fie umplut de tăticul meu. Încă mai sunt zile cînd plîng de dorul unei îmbrățișări, cînd mă simt asemenea unei fetițe neajutorate. Visez uneori la ziua în care îl voi cunoaște pe tatăl viitorului meu soț și știu deja că îl iubesc de pe acum.  Dar în pofida acestor lucruri, am o convingere fermă că Dumnezeu își îndeplinește rolul de tată așa cum nu ar fi putut să o facă nimeni pe acest pămînt! Și știu că atunci cînd voi merge spre altar sau voi ieși la plimbare cu copilul meu, nu voi fi singură.

     Ți-ar plăcea să afli mai mult cum L-am experimentat pe Dumnezeu ca Tată? Aștept să-mi scrii!